Lavinia Pârvu- Mestecarea timpului
Cum poţi oare să cuprinzi cu ochii tot mirosul din jur? Toate sunetele şi vibraţiile produse de mediul înconjurător? Mă doare aşa de tare creşterea timpului şi involuţia temperaturii sentimentelor noastre. Sunt un Univers de regrete acumulate dinaintea păcatului originar şi îmi este foarte milă de mine că nu se va opri aici.
Durerea provocată de aceste gânduri mă face să îmi doresc să le confrunt, să mai vreau să fiu şi mâine aici alături de ele. Antipatia lor mă devorează până în adâncul oaselor, oase îndrăzneţe la un moment dat ( în alte timpuri mai triumfătoare ) când au încercat să le roadă la contactul cu ele, dar au fost mestecate de un trecut mult prea dureros.
Văd feţe călătoare, resemnate, adulmecătoare, obosite şi ochii mei plâng şi tânjesc după o privelişte care să îmi înfăţiseze o înălţare în spirale de rezonanţe a celor mai frumoase linii melodice, chipuri angelice şi inimi explodate de fericire.
Simt miros de săracie, trufie, bogăţie, lehamite şi putrezire şi nu înţeleg unde este acel parfum ideal care să poată să acopere toate acestea, astfel încât omenirea să nu mai fie dată de gol la tot pasul.
Aud voci răutăcioase, perverse, încântătoare, pătimaşe, inundate, deteriorate, plictisitoare şi mă gândesc să le ofer din nou graiul visat. Dar acest cocktail sonor are o valoare în decibeli nemăsurabilă cu nici un instrument de tortură, şi renunţ uşor la martirul din mine, de a le mai oferi ceva.
Miros frica şi laşitatea trupurilor de nevertebrate, trupuri ce fac parte dintr-un trecut care durează încă...
Diferenţa ne ucide şi ne apropie, ne agaţă şi ne aruncă într-un abis continuu. Indiferenţa ne înveninează sufletul şi ne face să scuipăm peste orice principiu, să călcăm în picioare ultimele idealuri şi şoapte.
Trebuie să scormonim în ultimele noastre resturi şi să ne rugăm să mai existe ceva acolo, ceva care să ne mai poată salva, altfel nu mai văd nici o speranţă pentru nimeni.
Caut cu disperare acea stare de ebrietate umplută cu sonorităţi divine, atingeri umede şi curate, stare care să dureze la infinit şi care să mă facă să îmi scuip viitorul omenesc plănuit.
