Elogiul blândeţii

Lavinia Pârvu- Scufundătoare de speranţe

   Am nevoie să ies puţin din mine şi să mă arunc într-un alt corp plictisit poate şi el de sufletul posedat.

   Aş vrea să îmi depăşesc doza de mângâieri carnale. Viaţa asta mi-a fost dăruită pentru ca la final să mor în extazul ei. Datoria mea este să o iubesc până la orgasm. Poate că noi, oamenii, am fost creaţi pentru a pune temelie şi cărămidă la ridicarea unui al doilea paradis. Dar până acum nu am văzut să se pună nici o piatră, doar lacrimi. Se poate oare construi un paradis doar din lacrimi? Oare câte paradisuri carnale am construit până acum? Această împreunare carnală ne-a ameţit si ne-a facut să uităm că fericirea nu poate fi lămurită, ci doar trăită. Iubirea nu poate fi lamurită, şi totuşi ea lamureşte totul.

   Poate că toţi avem nevoie de o mustrare şamponată cu salivă, facută de nişte părinţi negenetici, care să ne acordeze corpul, să ne execute cu blândeţe şi cu violenţă, să umble puţin la imperiul simţurilor si să ne facă să ne sorbim suferinţele trupului ca pe o desfătare regală.

   Când am fost nefericită, nu mi-a fost milă de mine. Imi era milă doar de cât mai aveam de suferit. Ştiam că mă voi tulbura şi îmbăta la fiecare paragraf. Ştiam că trubadurul cuvintelor nu va avea milă de mine şi mă va trimite în hora zbenguielilor amoroase. Ooo, acest escroc sentimental m-a îndemnat să consum numai moleşeli binecuvântate, perversităţi senzuale şi să mă îmbăt în aroma trupurilor suave.

   Tot el m-a învăţat că fericirea şi finalurile fericite produc literatură proastă.

   Aş vrea să fiu o scriitoare, dar pentru că sunt prea slabă de inger şi bagaj frazal, mă resemnez să nu fiu decât un personaj cu regim exotic al vreunui scriitor celebru. Regretele mele aduse acestei slăbiciuni se ameliorează atunci când toată existenţa mea devine muzica şi toată fiinţa mea un tremur.

   Înainte de moartea fizică, am murit de multe ori, iar acum în această bătaie a inimii, de două lucruri sunt absolut sigură: excitaţia promisă va veni, şi ştiu că nu aş vrea să fiu în fiinţă ceea ce nu sunt în gând.

Jonglera senzualitatii

Lavinia Parvu- Hrana pentru dorinte

   Era trasa din toate partile in acel club intunecat. Numai priviri curgatoare si pline de dorinta se invarteau in jurul ei. Se ingrozea de multitudinea de maini care o acaparau de talie si credea ca o sa se sufoce sub atatea pofte trupesti.

   Se gandea ca poate s-a imbracat prea provocator, dar asta si cauta de la o vreme: sa se joace cu mintile tuturor celor care aveau curajul sa se uite in ochii ei. Toate licorile consumate din seara aceasta i-au ametit deja simturile si fata ascunsa a animalului de care era posedata trebuia sa iasa la vanat. Asa ca nimic nu mai statea in calea cuceririi vanatului. Doar ca avea o mica problema: nu se mai satura dintr-o singura victima, ci dorea din ce in ce mai multa carne.

   Se simtea de foarte mult timp o femeie neterminata, iar menghina ei rozalie cerea lacoma hrana necesara supravietuirii. Era satula de acea viata intrauterina pe care o traia si nu mai vroia sa stie ce inseamna lipsa unei tavaleli sanatoase. Vroia sa exploateze senzatii si nelinisti feminine demne de aplauze si artificii.

   Isi cauta acum puterea necesara de a porni atacul, de parca si-ar juca ultima carte a vietii. 

Momentul muzical de acum era perfect si simtea cum deja pipaie timpul si il controleaza cu propriile batai ale inimii. 

   Bagajul erotic era pregatit. Pornografia blandetii era foarte bine controlata. Simtea cum nu se mai poate cuprinde si cum nu mai incape in ea. Acum in capul ei tocmai a finalizat proiectarea unui angrenaj de zdrobit demnitatea umana. Cu o ultima mica speranta ca poate mai este cale de intoarcere, si-a penetrat inima, dar nu i-a starnit decat o gama larga de indiferente. Nu ii mai ramanea decat sa danseze dupa propria oda a suferintei si a regretului.

   Vanatii s-au apropiat, sangele i-a devenit un fluid impalpabil, carnea un fior imaterial, ritmul organic o cadenta abstracta si tot ceea ce mai vedea pentru cei din jur era un dulce cimitir al blandetii. 

Femeia de hârtie

Lavinia Pârvu- Cerneală manipulatoare

    În această emisferă a vieţii, tocmai s-a finalizat împarţirea rolurilor. După atâţia ani, în sfârşit joc rolul principal în această parte rece a vieţii. Mult râvnitul rol mi-a fost cu greu oferit (se ştie cât de schimbătoare şi de instabilă am fost din punct de vedere al culorii sentimentelor), dar s-au gândit că de data aceasta, nimeni nu va mai putea să interpreteze la fel de real, la fel de suav, cum aş interpreta eu, şi că ( dupa ei ) am luptat din greu până în prezent pentru rolul vieţii mele.

   De acum, triumful pe care îl voi avea va trece prin ceaţa declanşată de eşecul rolurilor secundare şi va urca către cele mai înalte unde vocale, acolo unde chiar şi gravitatea îşi neagă propria formulă.

     Îmi citesc conştiincioasă rolul scris pe o rolă nesfârşită, încât mă îngrozesc de cât de mult timp o să îmi ia pentru a îl pune în aplicare vicleneşte. De aceea trebuie să mă gândesc foarte mult la această eternitate de memorare, înainte de a-şi pierde însemnătatea. 

    Nu dorm nopţile, am repetiţii neîncetat, sunt mereu la cabina de probă pentru a încerca cele mai dinamice garderobe. Devin aşa de solicitată, încât uit de mine şi mă confund singură cu personajul pe care îl joc. Recunosc plină de roşu în obraji că nu mi-ar displace să intru definitiv în pielea personajului construit din nişte linii şi curbe atât de perfecte. Simt că noi două ( eu şi personajul meu ) ne-am îndrăgostit una de cealaltă pentru că simţim că am găsit în noi cel mai bun obiect oferit pe piaţă ( având în vedere limitele propriei noastre valori de schimb ).

    Cu cât o citesc şi o învăţ mai mult, realizez că nu există clipă în care simt ca, de m-aş umple cu ea, m-ar scoate din timp. De m-aş lăsa pradă ei definitiv, pe veci m-aş târî la intrările altor lumi.

    Va fi o durere cumplită dacă aş alegeo pe ea în defavoarea mea, sunt conştientă, dar sunt foarte hotarâtă să renunţ definitiv la mine. Ea are mai multe şanse de a umple inimile de bucurie şi de a desena zâmbete pe feţe cenuşii.

    Înainte de a mă părăsi şi de a o îmbrăţisa pe ea, mai privesc odată în spate, clipesc amintirile încuiate în seiful veşniciei, oftez obosită şi mă las cuprinsă de rola infinită, plină cu călimară luminoasă. Mă învârt într-o beţie delicioasă pentru ca acea foaie albă să mă îmbrace delicat. Închid ochii şi sunt pregatită pentru durerea pedepsei, dar îmi zâmbesc mie pentru că ştiu, că, după ce tot ritualul transfigurării se va finaliza, mă voi simţi cu adevărat iubită.