Gânduri aievea

Lavinia Pârvu- Gândesc, ca să pot să mai trăiesc  

   Scriu acum pipăind tăcerea și gustând din lumea flămândă. O lume care se gândește numai la cum să sacrifice niște carne pentru amorul propriu. Am obosit gândindu-mă după-amiezi, seri întregi la tot ceea ce înseamnă sacrificiu. Sacrificiu uman în schimbul unui spațiu gol. Prea mult spațiu gol și prea puține orgii de culori tomnatice. 

   Parcă îmi petrec timpul într-un soi de insatisfacție cerebrală. Ies zdrobită de profunditatea gândurilor mele, frământată de nevoia nedeslușită a unei fericiri și continuități ce unora nu le-a mai fost dată. 

   În viață (cel puțin în cea pe care o trăim acum), depindem de capriciile inimii noastre. Câteodată mergem înainte fără nici măcar să ne gândim la consecințe. Câteodată stăm și rumegăm exagerat de mult înainte de a lua o decizie. Diferența dintre cele două situații este vârsta. De câte ori, tineri fiind, nu ne-am aruncat în decizii total greșite care ne-au dus pe niște căi din care abia am mai ieșit la lumină? De câte ori nu am fost intoxicați de acel râvnit vagabondaj nocturn? Dacă stau să mă gândesc, a fost chiar plăcut.

   Acum? Poate și acum ajungem în același punct prost ales, doar că (din păcate poate) gândim prea mult. Avem mai multe variabile. Și poate toate proaste. 

   Fiecare ar trebui să-și urmeze panta lui, cu condiția s-o facă urcând. Altfel nu se pune. Vei fi dat ca și exemplu negativ tot restul existenței tale.
   Am fost judecată aspru (culmea de către prieteni foarte apropiați) că m-am schimbat. Nu am crezut atunci și nu cred nici acum. Nu m-am schimbat deloc ci doar am devenit mai profundă. Toate astea întâmplându-se treptat atunci când am avut un comportament nedumeritor față de aer, deoarece am simțit că fiecare clipă de viață are gust de cer. Și în acele momente de naivitate am îndrăznit să mușc din cer, cu greșita iluzie că din cer poți să muști cât vrei, deoarece va crește la loc. O idee nu prea măreață, pentru că nemărginitul cer se răzbună, iar factura pentru "bucatele" la discreție savurate, este imposibil de achitat.

   În viață mai depindem și de capriciile corpului nostru. Dintre toate suferințele, cele mai dureroase au fost cele pe care mi le-am provocat singură. Acelea au lăsat urme adânci în eternitatea în care voi trăi. Pentru că e simplu: existăm atâta timp cât cineva se gândește la noi.

   Iar acum că am atins liniștea și am gustat lumea nesărată am o singura teorie: cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care nu i-am trăit încă.

Contopirea moleculei de cunoaștere

Lavinia Pârvu- Mă apuc de învățat

Vreau să te cunosc total
Ca pe viitor, nimic din ceea ce ni se va întâmpla
Să nu mi se pară accidental
Ci doar așa, ceva cu care pot jongla

Vreau să te explorez mental
Ca atunci când vei veni cu un pretext 

Mie să mi se pară banal,
Deloc ieșit din vreun context

Vreau să mi te afișezi întru totul
Da știu, e o dorință la care trebuie să renunț
Dar eu nu îl vreau pe altul
Te vreau pe tine în amănunt

Prețul amintirilor

Lavinia Pârvu- Cât îți ia să-ți amintești?

Mai ții tu minte,
Când eram ronțăiala ta preferată de dimineață
Fără prejudecăți, fără îmbrăcăminte
Lăsând trecutul tumultos într-o nemăsurată ceață

Mai ții tu minte,
Când ne prindea noaptea de pleoape
Și-o alungam cu ale iubirii cuvinte
Și atunci mă trăgeai și mai aproape

Mai ții tu minte,
Când adormeam îmbrățișați, dar incomod
Contând doar ale noastre fierbinți dorințe
Și ne pierdeam în lumea somnului nerod

Și acum te întreb, mai ții tu minte
Poemul pe care mi l-ai scris pe piept
În urma căruia, înlăcrimată,
Ți-am zis: "Accept".

Despre neajunsurile fluturașilor din stomac

Lavinia Pârvu- Epidemie de zgomot

Două profiluri stau față în față

Nu știu ce să zic, 

Dar mie îmi pare că se cam iau la harță.

Sper totuși să nu fie nimic

Mâinile lor se ciocnesc în reflexe

Își discută situația, statutul

Mi se pare mie că am auzit și de ceva taxe

Subiectul ăsta sigur o să le aducă sfârșitul

Ea îl iubește ca o nebună

El crede că declarația ei e cam comună

Dar ar trebui să știe că iubirea se regăsește în Dex

E la pagina unde nu trebuie să plătești nici un preț

Acum îi desparte doar un vânt

Ce adie pe pământ

Când el oftează împinge adierea amenințător spre o ea plină de suspine

Ea, în loc să se ferească, îi înghite oftul și se roagă să vină zile mai senine

Acum vedem doar un profil

Am tinde să credem că e incredibil

Dar alternanța între nebunie și luciditate în cuplu

Lasă publicul fără replică și răsuflu

Azi nu vobim despre continuitate

Lavinia Pârvu- Așa e să fie

Ce să fac?

N-am ce să fac

Las o viață să îmi scape,

Tratându-mă mai departe cu un major coniac

Că dacă era minor

Mâine corpul mi-ar fi fost la abator

La abatorul turbat

Unde nimeni nu e iertat

Nici măcar eu

Acea ființă înzestrată cu un zambet, mai mereu

Cu un trecut al ei care acum nu mai contează

Și ale cărei simțuri încă mai vibrează

Freezed feelings

Lavinia Pârvu- Self study

Every eaten drug
It's an empty thought
And every moment spent alone
It's like a crime to what means home 

Every empty bottle which stainds in front of my face
Is filled with true stories
For every new beginning it's strong base
In this way I am always prepared for the most simple complex

I can say without no doubts
That you were built exactly on my size
Normally, I am easily satisfied
I like the best!

Celebrare furtunoasă

Pârvu Lavinia- Azi un an, mâine o viață

Aș vrea să mușc din umerii tăi de miere

Să existăm prin noi fără secrete și fără bariere

Suntem doar două trupuri înfierbântate de dorință

Și ne iubim prin a destinului bunăvoință

Din mine pleacă dorul tău

Un dor manipulat de un călău

Din tine pleacă doina mea

Spunându-ți că tot ce e în afară de noi, nu e aievea

Mă indispune eternitatea gesturilor complexe

Anunță cumva că tot ce e mai simplu se disipă, spre ciudat miroase

Părem condamnați la un perpetuu delir erotic

Iar față de gândul ăsta, eu sunt vitează, tu nu ești sceptic

Nu te mușc tot, mai las pe mâine

Sub coapsa stângă am mai păstrat niște vise

Și sunt convinsă că nu am nici un gând amețitor

Când spun cu trăinicie că:

Este loc de umor în amor

Balansare în abis

Lavinia Pârvu- Azi copil, mâine acceptabilă 

Ținea în brațe fetișurile copilăriei sale

Și din ea pleca un dor agale

Un dor manipulat de-o ironie

Și urmat de o nemiloasă agonie

Ținea pe umeri greutatea nimicirii sale

Și toată speranța ei atârna în câteva balamale

Și nu i-ar fi fost îndeajuns

Să își clădeze zidul spre inima ei astfel încât să fie de nepătruns

Ținea pe buze mila oferită de la un străin

Dar pe canicula asta era ca și cum stătea la umbra unui pin

Dar se amăgea cu ideea că

Poate așa își va dobândi o anumită caracteristică

Ținea în palme o scurtă nebunie

Și fiind plină de euforie

A scăpat totul pe jos

Și tot ce-ar fi putut să fie, n-a mai fost 

Fuga după ce nu trebuie

Lavinia Pârvu- Te merit? Sau mă meriți?
 

Astăzi am fost întoarsă pe dos
După ce am terminat de parcurs drumul spre inima ta pe jos
Nu mai aveam putere nici măcar să rostesc un cuvânt 
Iar respirația mea avea un ritm enervant

Încă mă simt timidă
Dintr-un exces exagerat de gândire
Că dacă, prin ceea ce am făcut 
Din partea ta voi obține o adăpostire

Efortul depus îmi este unul străin
Niciodată nu am mai luptat pentru cineva sau ceva așa de aprig
Mă simt zdrobită, frământată, irosită
Cu o nevoie nedeslușită a unei fericiri promise

Am vrut să am totul din tine
Și să mă hrănesc zilnic cu ale tale vitamine
Să petrec după-amiezi întregi într-un soi de satisfacție
Față de problemele lumii să nu am nici o reacție

Dar acum o întrebare mă supune
Mi te vei dărui tu mie în întregime?
Iar dacă aș avea acel TOT dorit din tine,
Unde l-aș pune? 

Sacrificiul la cel mai înalt decibel

Lavinia Pârvu- Care mai e prețul pe piață?

Cât costă să petrec o oră cu tine?

Sunt dispusă să plătesc oricât

Doar ca să fie timpul petrecut justificat

Cât costă o privire îndreptată spre mine?

Renunț la vicii, la viață

Doar ca să am la fiecare cădere o nouă speranță

Cât costă să mă purific prin tine?

Renunț la moartea pentru pamânt

Fără să cer nimănui pentru aceasta consimțământ

Cât costă să mă pierd în părul tău?

Promit să mă port ca o nebună cu el

Iar tu inimii mele să îi rămâi pentru totdeauna fidel

 

 

Dietă constantă de ironii

Lavinia Pârvu- Are grijă cerul de noi

Îți reproșez că posezi fericirea

De a nu știi ce înseamnă disperarea

Altfel ai fi simțit și tu

Ce înseamnă să exiști în viața cuiva doar provizoriu

Mi-am întâlnit nefericirea în pustietatea ta

Nu suntem decât două ființe în derută

Care se sprijină în singurătatea lor

Așa că mai bine ne cedăm destinul în mânile astrelor

Ne-am hrănit unul cu altul cu suferințe 

Ne-am scăldat mâinile în sânge fierbinte

Și ne-am spălat mai apoi cu lacrimi 

Toate astea degeaba, tot suntem plin de patimi

Mai bine îmi donez excesul de gândire

Și mă lipsesc de orice nemulțumire

Rămân cu fericirea că noi doi, tu și cu mine

Împărțim același cer și aceeași solitudine

Sentimente pe pâine

Lavinia Pârvu- Iubirea în derivă

   O lumânare se consuma între ei, măsurându-le incapacitatea de a comunica. Ea suferea de o necinste incurabilă. El se afla cu mintea într-un loc în care pasul muritorului nu va putea ajunge niciodată.

- Mă simt singur, pustiit, îndrăzni să rupă el tăcerea. Și numai tu îmi poți oferi culoare.

- Dragul meu, după copilăria ființei, vine copilăria inimii. Dar această a doua copilărie nu o vom putea petrece împreună. Știi că eu voi pleca constant, iar tu vei rămâne întotdeauna.

   Simțea cum viața îi pulsează în mâini și-n picioare. Vedea că înflorește la încheieturile tainice ale cărnii. Nu vroia să o piardă. Dar nici nu vroia să o împartă cu nimeni. 

- Ce fel de sentimente ai avut tu pentru mine, dacă în odaia ascunsă a excitației tale s-au odihnit mereu alte și alte mângâieri?

- Ai prefera să-mi tai pieptul, să-mi frâng coapsele, să-mi distrug cu o flacără toate dorințele? Aș face-o dacă aș știi că așa voi putea să îmi țin ascunse deliciile. De nu știu câte ori m-a ispitit gândul să-mi mutilez nuditatea în speranța că așa poate voi reuși să pun punct. Dar numai ideea că nu voi mai gusta din seva vieții mă înspăimânta.

- Nu aș vrea sa îți faci nimic rău. Aș fi preferat doar să nu fi defectă. Sau cel puțin, să dețin uneltele necesare pentru a te repara. Dar se pare că acum nu  mai contează. Ești hotărâtă să nu fi doar a mea, ci a tuturor. Rămâne acum să mă repar doar pe mine însumi.

   Se ridică și porni mai departe către o lume în care intimitatea dintre îndrăgostiți nu este periculoasă, și în care amorul este plin de vitamine, nu de amărăciune. Dar tot cu gândul la ea. La femeia a cărei plăcere sexuala i-a dezvoltat toate aspectele hegemoniei sale incipiente. 

   O va purta în gând mult timp de acum înainte. Chiar și după ce jurămintele de iubire au fost de mult rostite. Chiar și după ce voci blânde îl vor striga noaptea să alunge monștrii din camera lor.

   Ea își urma binecunoscuta cale. Privi puțin înapoi după el, conștientă fiind la ceea ce renunța în schimbul a nimic. 

   Nu dură mult această reflectare. În secunda următoare privirea i-a fost schimbată deoarece pofta pasională a străzii o striga. Era timpul să se arunce în abisurile ei.

Mlaștina relativismului moral

Lavinia Pârvu- Exercițiu de închipuire

Două ființe. Un el și o ea. 

Nu știm locul. Nu știm nici trecutul lor, împreună sau separat.

Știm că în momentul de față își vorbesc. Știm că după acest moment nu își vor mai vorbi vreodată.

- Nu m-am schimbat, doar m-am găsit pe mine, spune un el mult prea nerăbdător să scape de o discuție al cărei rezultat nu îl mai interesa.

- Ai mințit atât de mult, încât greutatea minciunii tale cântărește enorm și nu o mai poți ridica. Ai ajuns la capătul puterii de a mai minți, spune o ea încercând să îi introducă cât mai multe acuze și să primească în același timp scuze pentru ele.

- Draga mea, simt că între noi doi se odihnește o energie străină. Nu o pot nicicum anima.

- Știi bine că întotdeauna iubirea lipește bine bucătile sparte.

- De ce îți place să dansezi tango cu eșecul? De ce nu vrei să îmbrățișezi acceptarea? Și să pornim amândoi mai departe cu entuziasm?

- Pentru că sunt instabilă, naivă, emotivă, haotică, realistă și nu tind să deformez adevărul. De aceea ți-am plăcut atât de mult. Găseai în mine ce căutai în toate încercările tale ratate de până atunci. Cel puțin așa îmi spuneai.

- Da, într-adevăr suferi de o ambiție incurabilă. Și știu sigur că voi fi vânat mult timp de acum încolo pentru greșelile comise intenționat.

- Ideea nu e să știi. Orice prost poate știi. Ideea e să înțelegi.

- Voi învăța să înțeleg. Să mă înțeleg. Să te înțeleg pe tine femeie, o ființă a mătăsii și a suferinței. În momentul de față nu pot spune decât că antipatia mea față de această legătură este un sentiment pe care nu îl pot motiva nicidecum.

- Dar de ce ai nevoie să fii bărbat? De ce ai nevoie să fii bărbatul meu? De ce ai nevoie să fii prieten cu inima mea?

- Chiar ești o femeie a cărei încăpățânare nu mai încape în structura ei de bază. 

- Ce înseamnă pentru tine atunci "a trăi"? Ce reprezintă viața pentru tine? Unde sunt idealurile noastre sudate în acea lună de mai?

- "A trăi" reprezintă pentru mine a te specializa în greșeli. Și în a încerca a nu le mai repeta, făcând loc, în acest fel, altora proaspete, și tot așa închis în cercul acesta vicios de erate. Așa voi ajunge la capătul vieții cu o mare experiență de a nu mă fi repetat. Viața nu mai reprezintă nimic pentru mine. De aceea noi trebuie să urmăm căi diferite. Nu vreau să te atrag în abisul meu. Iar idealurile noastre....eram prea tânăr, prea plin de acea viață care acum îmi lipsește cu desăvârșire.

- Eu am impresia că tu ești cel care dansează tango. Tango cu moartea. 

- Nu știu ce vrei de la mine! Mă chinui mult prea tare văzând cum te agăți disperată de orice cuvânt, de orice bucată de respirație de-a mea. 

- Am nevoie să îmi faci o ultimă promisiune. Și mai ales am nevoie să îmi spui o ultimă minciună. Care să cântărească cel mai mult.

- Ce ai nevoie să auzi?

- Promite-mi că nu mă vei mai căuta niciodată.

- Îți promit.

- Și minte-mă că ți-am fost noaptea preferată.

Și în acest moment se despart. Nu știm dacă au pornit în direcții diferite. Sau dacă și-au mai spus clasicul "adio". 

Ceea ce știm însă e, că ea a plecat undeva nu departe de el, ci undeva de unde putea să îl urmărească pentru tot restul vieții lui, analizând-ui metodele de specializare în rezolvarea greșelilor. Iar el a plecat cu ușurătatea de a nu mai fi adăugat o minciună în plus colecției lui de nimicuri.

Corpuri unse cu glicerină

Lavinia Pârvu- Ne jucăm aiurea de-a viața

Moțăie potențialul erotic din noi

Și ne gândim mai mereu

Cum să dăm timpul înapoi

Timp adormit în noi amândoi

Vrem să ne trezim la viață, în viață

Fără a avea măcar în cap vreo idee măreață

De cum vom supraviețui

Când ceea am făcut mereu, a fost a disprețui

Toți domnii din jur sunt creați dintr-o substanță prea grosolană

Iar domnițele duc o existență mult prea banală

Se scaldă împreună într-o baie de absurd

Uitând atingerii lor să sudeze un racord

În asemenea circumstanțe

Îmbrățisez condiția de sălbăticie

Și depun condoleanțe

Ideii de falsă fantezie

Mă ascund timidă în odaia excitației mele

Gândindu-mă cu jale

Că nu mai există nici un os de ros

Și tot ce e frumos pe lume va dispărea într-un mod miraculos

Mecanica secretelor

Lavinia Pârvu- Nu spun încă adevărul

Îmi umbli prin păr

Îmi umbli prin piele

Îmi umbli prin gânduri

Îmi umbli prin cerul meu plin cu stele

Te strecori la asfințit

Mă provoci la duel

Mă înfrângi cu un blitz
Doar asa vei ramane peste noapte si va fi altfel

Te retragi când e soare

La o scurtă plimbare

Și mă lași neputincioasă

Să dau piept cu lumea osoasă

Ea mă întreabă de tine, și-mi spune:

- Cum poate să te lase mereu singură, e așa plin de sine?

Îi răspund că ți-e greu

Te ocupi de salvarea mai multor inimi deodată și le tratezi în separeu

Număr secunde, număr perioade

Mă agăț de o noapte

Ce se repetă de un număr nepermis de ori

Dar numai cu tine ca învingător pe o scena plină de spectatori

Atitudine congruentă

Lavinia Pârvu- Sandwich de ingrediente

Ce atitudine tonică

Te uiți la mine de parcă nu am fi trăit o viață armonică

Ce atitudine palpabilă

Te porți cu mine de parcă iubirea noastră a avut o concentrație variabilă

Ce atitudine penetrantă

Ai uitat cum treceam pe lângă una alta și afirmai:

"Nu-mi place de ea, pare aberantă"

Acum ți-ai făcut curaj, pentru un preludiu realizat la un ceai

Ce atitudine colosală

Mă ameninți că viața noastră împreună va lua o direcție transversală

Ce atitudine lipsită de experiență,

Că nu te voi mai avea alături să-mi cânți fals în strună, da sunt conștientă

Azi nu e mâine

Lavinia Pârvu- Zile mai nebune

Azi că nu mai plouă

Am ieșit să îmi plimb umilul trup, cam pe la ora nouă

Azi că nu mai e frig,

Simt că vreau să te iubesc mai aprig

Azi că numai soarele are dreptul la petele sale

Îmi trag după mine silențioasele istericale

Azi că oricine poate să respire

Mă transform într-o ființă fără gândire

Azi că semănăm foarte mult în imperfecțiunea noastră

Pășim pe o lună mai albastră

Azi că nu ne mai ascundem în odaia încinsă a excitației noastre

Putem să ne donăm corpul către o superioară administrație

Stropi de înțepături

Lavinia Pârvu- Culoare parfumată

Generația tatuaj

Are cel mai mare anturaj

Încearcă, și tot încearcă să iasă la lumină

Dar e împiedicată mereu de niște reguli puse de pomină

M-am alăturat ei dintr-o întâmplare

Poate că eram într-o perioadă de cruntă debusolare

Sau de răzvrătire anormală

Oricum ar fi fost, situația nu era banală

Forme apetisante, simboluri brutale

Tribaluri gigante și amintiri demențiale

Toate astea nu vor fi uitate,

Pe piele, pe veci ele fiind însemnate

Gândul la libertate, gândul la independență

Ajută inima și intelectul să fie mereu în corespondență

Gândul la iubire, gândul la eternitate

Imprimă în noi o foame de amintiri imprimate

Declar generația tatuaj ca fiind bestială

Generație colorată dupa fiecare zbenguială

Aceasta a dorit ca fiecare:

Vis,

Moment,

Amintire,

Dorință,

Urlet,

Succes,

Eșec,

Cucerire,

Să fie ștampilat fără a oferi nimănui nici o lămurire

Gânduri arhivate

Lavinia Pârvu- Joaca de-a gânditul    

    Tot anul ce a trecut, mi l-am petrecut înghițind nenumărate cărți. Mii de pagini învechite, cuvinte prăpădite, expresii paianjenoase, personaje colorate, vestimentații îndrăznețe, legături bolnăvicioase, evenimente aliniate și întortocheate, minciuni inocente, iubiri platonice, familii destrămate, dialoguri îmblânzite, situații purificatoare și peisaje amorțite. Și nu numai.

    Astăzi mă tot gândesc la acest ultim crud an, ca și cum ar fi o perioadă îndepărtată, din alt trecut, din alt deceniu, ba chiar făcând parte dintr-o amintire ce nu-mi aparține. Și totuși albumul meu dereglat, fantastic chiar, mi te înfățișează spunându-mi că ai fi fost lângă mine în toți acești ultimi 20 de ani. Chiar și în anul lipsă. Anul purificării.

    Când mi-ai mărturisit că te-ai regăsi mai mult pe tine însuți dacă ne-am vedea fiecare de viața lui, în propriul lui mod, am simțit cum toată anatomia mi se întoarce pe dos. Mi-ai dat o lămurire atât de dramatică, încât păru preludiul unei condamnări la focul veșnic. Erai conștient mereu că în tot acest timp ai fost stăpânul meu.

    Mare greșeală ai făcut când ai plecat fără să strângi nimic după tine. Nici un bagaj. Nici măcar să iei la pachet lacrimile care mă lăsau fără aer. Mi-ai lăsat mie totul, hainele, sunetul, mirosul. Dacă tot ai fost atât de generos cu lucrurile materiale, puteai măcar să îmi lași cale liberă către poarta cumplită a eliberării, sau poate spre imperiul deliciului de nerostit. Dar nu, chiar și această ultimă carte ai jucat-o ca și cum distrugerea inimii mele ar fi fost ultimul turneu la care ai mai fi putut participa. Și câștiga.

    În acel moment, noi doi am renunțat la pronumele de politețe, pentru că tu ai hotărât că noi doi nu mai reprezentăm un plural. Ci devenim din nou sălbatici sclavi. Sclavi ai propriilor noastre dorințe, orgolii. Îmi plăcea mai mult să fiu sclava ta. 

    Am avut de atunci nopți pline cu gângănii agitate. Mă trezeam speriată, mă simțeam legată. Îmi doream să te mai simt al meu chiar și doar printr-un banal orgasm minor. 

    Mi-ai furat copilăria. Privesc în urmă și nu reușesc să mai găsesc acele fărâme milostive de copilărie. Acele fărâme furate îmi puteau deveni acum bucăți de viață pură. Mi-ai promis de atâtea ori fericire întinsă pe pâine, încât doar cu asta mă mai hrăneam, cu așteptări înaripate.

    Acum, după un an toxic, mi-am dat seamă că totuși prin mărturisirea ta, și prin dorința de regăsire, nu ai făcut decât să îmi oferi un admirabil șah de forțe. 

    Am reușit să devin un pachet de gânduri comprimate. Nu le mai las să se deșire. M-am parfumat din creștet până-n tălpi cu înverșunare, cu un curaj nebănuit de hotărât că nu mai am nevoie de o ființă vie, alta decât propria persoană, pentru a cuceri aerul. 

     Dacă nu am reușit să mor înainte de moarte, viața pe care o voi trăi de acum înainte, nu va fi decât o obligație în fața divinității.

    Pot să îți mulțumesc acum doar pentru minunea neașteptată că am renăscut. Și nu am renăscut din suferință, ci din mucegaiul infatuării tale. 

    De acum încolo mă voi murdări doar cu litere, mulțumită totuși că în ciuda a ceea ce îmi va rezerva viitorul, eu mi-am luat supradoza de amor divin.