Lavinia Pârvu- Luptăm și câștigăm
Erau nopți de tăcere sublimă și de certuri silențioase, cu lumina difuză. Și adormeam pe refrenele mele îmbibate-n “Dar de ce?”.
Nu mă simțeam demnă să mă cuibăresc în patul mare și moale, în vecinătatea coapselor lui, tocmai pentru că îl certasem și doar pentru că încă îngăimam prin cotloanele creierilor acele dure reproșuri. Acele dure cuvinte.
Dar dacă m-ar fi chemat pentru reconciliere într-o noapte albă cu dragoste, în patul lui? Să-i descos secretele minții și să-i sărut tălpile. Aș fi sărit din desfrâul și melancolia mea și mi-aș fi jertfit toate comorile.
Dar nu am reușit decât să rămân într-un continuu tremurând a frig sentimental. Să-i percep respirația, să iubesc momentul. Că măcar suntem doar noi doi.
Noapte de noapte mă trezeam tot ziua, iar diminețiile trezirii mele din vis m-au găsit la fel de ofticată că nu s-a trezit să îmi spună “Vino, iubito, ține-mă în brațe, că mi-e dor de tine”.
Am renunțat la urecheli și încercam să-mi imaginez tertipuri gingașe și finețuri molatece care să nu îl trezească brusc. Care să-l îndemne doar la o frântură a deschiderii pleoapelor încât să-mi dea ocazia să îmi iau rămas bun. Că plec.
Am bătut la pas câteva zeci de străzi, câteva sute de vise, cu capul în pământ, cu privirea-n asfalt, până gândurile mele istovite de atâtea întrebări cu iz retoric au tras frâna de mână a chinului și m-am oprit. Și m-am întors.
Am poposit acasă, un popas etern, de așteptare și epuizare, de luptă și răbdare, de renunțări și amenințări, de întrebări fără ecou. Am rămas vlăguită, cu lacrimi în gât și crampe în stomac, cu sentințe de spovedanie și rugăciuni nerostite. Convinsă fiind că dacă nu sunt îndrăgostită lulea, cel puțin îndrăgostită sunt.
M-am aventurat în lungi istorisiri, în demne tratate de jurnal ispititor de mărturisitor. Să zbier și-n scris, să nu mai urlu faptic, să nu mai râcnesc cuvinte împodobite de înnamorată. Oricum eram într-o lume atât de surdă, relaxant de lipsită de auz. Îndrăzneam să sper acum la o lume deloc mioapă, o lume în care el ar putea tresări la dragostea mea înghițită-n pagini. Înghițită-n lacrimi.
Am început să-i scriu, ștanțe de amor, litere curajoase, virgule cu dragoste și îmi recitam iubirea în pagini de matematică.
Nu știu de ce am făcut-o.
Poate pentru că nu vroiam să mă despart de el. Vreau să trăiesc cu el prin mine și apoi cu el prin el, iubindu-ne într-un final noi.
Poate pentru că nu vreau să încetez să îl iubesc. Pe el. Ard și sufăr ca să îl iubesc apoi, îl alung și îl chem, îl caut și nu este, îl cert ca să îl iert și îl iubesc pentru că încă este…
Și mergem înainte. Înainte era bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu